Pustiu...

E iarăși pustiu… simt din nou această secetă în răsuflarea-mi obosită, soarele apune-n ochii mei, cerul se-ntunecă, începe să plouă cu săgeți de foc, fulgeră, tună, scapără, pămîntul se rupe în mii de bucăți inegale de molima si razboi.
Mă sufoc în mijlocul pămîntului ca în mijlocul unui incendiu din pădurile tropicale, nori de fum îmi cuprind trupul muribund și deasupra mea plutesc roiuri de muște căpcăune, care îmi vînează carnea clocotită.
Mă zbat în brațele lor vînjoase și strig, dar nu mă mai aude nimeni. Tropicalele sunt prea departe, eu – prea aproape de finiș în cursa pe distanță scurtă a vieții – veșnica alergare după moarte. Cer cu disperare ajutor intr-o lume surdă și nu-mi mai ajung puteri să sfințesc locul, nici ploile nu mai vin sa-mi ude creștetul desfrunzit, nici ochii nu mai scot șuvoaie de singe.
Înseamnă într-adevăr că-i pustiu… or, deșertul Sahara nu e singurul care trăiește greutatea caravanelor, nici arșița dogorîtoare, nimic… straniu, însă ramurile de bananier nu contenesc să sară într-un dans sălbatic de le iese foc din călcîie, portocalele și nucile de cocos rămîn mai departe să se coacă într-o plăcintă mare de fructe, muștele nu se tem de fierbințeală, ele inaintează în zăpușeala continentului și-mi mîngîie pieptul gol și însîngerat. Ce senzații ciudate! Chiar nu pot face nimic pentru a opri moartea ?
De ce nu m-ajută nimeni? Unde sunt toți cînd am nevoie de ei? Unde e Dumnezeu? Daca e Atot puternic de ce nu oprește calvarul pe care-l trăiesc?
Te rog, Doamne, ajută-mă, ia de pe mine focul acesta istovitor și insectele astea jegoase! Te rog…!!!
Din ochii mei secați erupe o lava de lacrimi cristaline, cu picioarele-mi transformate în stîrvuri îngenunchez domol ca-n fața unui altar și în clipa asta letală îmi dau seama că a venit timpul sa-mi ispășesc păcatele (...)
Eram gata s-o admir pe Doamna cu Coasă, cînd cerul aidoma unui geam spart de-o minge jucăușă s-a sfărîmat în panglici multicolore de ploaie.
Și…treptat, bananierii își încetau jocul săltăreț, plăcinta de fructe scotea aburi de fum pe plita pădurii carbonizate, herniile, ude pînă la piele, o luaseră la goană în căutarea a noi oameni, a noi destine…
Pustiu și secătuit e locul… pe care nu-l udăm cu lacrimi de ajutor și de mulțumire, de tristețe și de bucurie; pustii și goi fiecare dintre noi, cînd nu ne dăm seama de sensul acestora, pustie lumea fără dragoste și fără Dumnezeu…

Minune

Viața e ca și când conduci noaptea. Farurile bat 100-200m, nu vezi altecva decât drumul, însă îți este de ajuns să ajungi unde vrei. Important este să urmezi farurile până la capăt fără ca să îți curmi predestinația. Așa făceam întotdeauna... până înt-o zi, când încântată de traiectoria pe care o parcurgeam cu 180km/h am ieșit de pe carosabil.
Numai țin minte aproape nimic din acea clipă. Știu doar că o celulă din conștientul meu percepuse o lumină stranie ce se răspândea în jur. Ciudat lucru, dar pentru întâia oară trupul meu greoi se transformă înr-un gaz inert. Particule de toate culorile pluteau rătăcitor în atmosferă până se izbeau de două mâini luminate de puterea cerului. Rând pe rînd toate se concentrară în acea aură celestă și ma trezi-i într-un pat albit de cearșafuri curate, de îngeri divini ce vegheau la capul meu bolnav. Am închis ochii pe-o clipă ca atunci cînd îi deschid să-L văd în fața mea pe cel care s-a jertfit pentru omenire, iar El să se uite în ochii mei seci, adeseori orbiți de disperare, de înfrângeri imaginare. Ce rușine mi-a fost! Nu găsem puteri sa-mi rețin lacrimile, însă abia atunci îmi dădeam seama de adevărata lor tentativă de a-mi reabilita sufletul.
Isus mă privi printre cristale și-mi spuse: "Plângi fato, plîngi, fericiți sunt cei ce plîng căci aceia se vor mîngâia"
Aceste cuvinte au dat frâu unor emoții covârșitoare. Îmbătată de ele, am întins mîinile spre El, și într-o clipă am simțit cea mai caldă îmbrățișare din viața unui om.
Tot de ce aveam nevoie era un control. Am fost la clinica Domnului pentru un control de rutină și am constatat că sunt bolnavă. Când Domnul mi-a măsurat tensiunea, am remarcat că tandrețea mea era foarte scăzută. Când mi-a verificat temperatura, termometrul indica 40 de grade anxietate. Am făcut și o electrocardiogramă, iar diagnosticul a fost acela că am nevoie de câteva transfuzii de iubire. Din cauza că arterele mele erau astupate de solitudine și amărăciune nu mai puteau iriga inima mea goală. Domnul mi-a mai descoperit o miopie datorită faptului că nu puteam să văd dincolo de aspectele negative ale aproapelui meu.
Când i-am spus că urechile mele au asuzit, El a constatat că am neglijat să ascult vocea sa și avea dreptate. neglijasem părinții, prietenii, rănisem atâtea inimi, și totuși, meritam o a doua șansă, trebuia să regăsesc timpul pierdut și-atunci am zis: "Doamne, iartă-mă te rog, căci ne-ai învățat să cerem ca să ni se dea și să iertăm pentru a fi iertați".
Isus mi-a zâmbit și nu mi-a răspuns nimic.
Mă trezi-i din nou... de astă dată într-un pat de spital, cu cearșafuri la fel de curate, cu aceeași îngeri veghindu-mă. Când am deschis pleoapele părinții mei se-necau într-o ocean de lacrimi. Tata și-a făcut semnul crucii, mama a îngenuncheat în fața patului ca în fața unui altar. Cuvintele își pierduseră sensul, o rugăciune tremurândă nu putea să redea minunea produsă...
Brațe puternice și inimi palpitând m-au făcut să simt aceeași căldură care mă învăluise cu câteva ore în urmă. Aveam senzația că mă mai aflu în sînul Domnului pentru că, de fapt, m-am aflat acolo tot timpul, într-un rai coborât pe pământ, o câmpie virgină pictată cu flori, un sol fertil scăldat de cele mai luminoase raze, și peste toate - două înveșnicesc și eternizează...