Teatrul - ca sursă de reflecție

Săptămîna trecută am hotărît că e timpul potrivit să ne mai culturalizăm și am mers împreună cu vară-mea la teatrul Satiricus. S-a jucat o piesă foarte cunoscută, este vorba despre "Maimuța în baie" de Irina Nechit. Mai merg din cînd în cînd la teatru, dar să știți că piesa asta m-a impresionat în mod deosebit. Piesa poate fi tratată sub mai multe aspecte. Sub aspect social, personajul principal al piesei, Augustin (un maimutoi care a fost transformat în om) trăiește sentimente de dezgust față de viața care o are acum, manifestîndu-și nostalgia pentru viața anterioară, în care era un animal amuzant, lipsit de griji,care este vedetă în cușca sa din grădina zoologică, fiind alintat cu biscuiți și banane. Dar, nu lipsesc nici scene, în care Augustin este fericit în rolul de om.(în clipa în care bea puțină tărie, devine relaxat [Hai să zburăm, hai să zburăm]și se trezește în el instinctul de animal, adică se dă la o femeie. Prin aceste momente, I.Nechit scoate în evidență, că totuși, noi, oamenii, suntem aceleași animale, numai că uneori, mai jalnice și mai nesimțite. Odată ce omul are banii și puterea în mîinile sale (în cazul piesei, Artur, un bussinesman, care vroia ca Augustin să fie vîndut în scopul traficului de organe), se simte justificat în a intra în pielea unui grosolan și ticălos. Sub aspect politic, maimuțoiul reprezintă tendința R.M de aderare la Uniunea Europeană, la zona Sheengen, finalul demonstrînd o dată în plus, că acest lucru este aproape imposibil (maimutoiul se spinzură). În haosul și instabilitatea în care trăim, piesa jucată pe fondul numeroaselor momente de umor, ne lasă timp de gîndit aupra fiecărei schimbări a acelor de ceasornic, dar și de acționat, în limita moralului și fricii față de Dumnezeu. Mergeți la teatru! Cultivați-vă cultura! Deveniți mai buni, deveniți oameni!

Suntem independenţi

Suntem independenţi , dar nu de tot ,
Caci o primim ades la bot ,
Când de la rus , de la cazac
Şi găgăuz câte-un zdupac .

Ba pentru gaz că n –am plătit ,
Ba în politică am greşit ,
Ba am strigat că ne unim
Şi acuma vrei români să fim ?

Mai bine taci şi fă ce ştii ,
Ai grijă de ai tăi copii ,
Că rusu aicea e stăpân
Şi n-o să te prea pună-n sân .

Parcă s-a dus în nouăzeci ,
Ca să rămână aici pe veci ,
Şi limba noastră cea română
În casa ei e o străină

Dar , ce să mai virbim degeaba ,
Când mintea noastră e cam slabă ,
Nici demnitate nu avem ,
Nici cine am fost , cine suntem .

De-a aicea totul se porneşte ,
Căci rusul ştie ce doreşte ,
Mai rău de noi , cu mintea –n colţ ,
Suntem furaţi , trădaţi de toţi .

Cred că vom prinde noi la minte ,
Dar nu ştiu când , că nu se smte .
Şi atunci şi stimă vom avea ,
Şi rusul limba ne-a învăţa

Să aşteptăm încă oleacă ,
Ca să ne fie ţara întreagă
Să ne simţim la noi acasă ,
Şi să – i poftim pe toţi la masă .

Să - şi ştie locul fiecare ,
Căci nepoftitul scaun n – are .
Şi neamul nostru să trăiască ,
Moldova să ne inflorească .

Dar dacă o fi să ne unim ,
Gândesc că n- o să ne greşim ,
Cu neamul nostru şi ai noştri fraţi
În Europa integraţi .

Frânturi de facultate

Frânturi de fraze mă readuc în timp și spațiu
Frânturi de salivă-nghițită
de cuvinte rostite fără rost
de trafic, dar și recrut de inteligență

Frînturi de ProTV și de JurnalTV
de politică și de politicieni
de schimbări care încep cu noi înșine
dar depind întru totul de faptul ca ne-am născut aici.

Frânturi de opinii, de idei și de sugestii
decorează sânii plini ai mamei care ne hrănește
cu cel mai dulce și mai scump lapte
Frânturi de implicare, de activism, de rezultate
ne motivează să creștem
să împingem la țâța mămucăi
și alți pretendenți la tronul lui Ștefan cel Mare

Frânturi de creier, de flexibilitate
poate și de noroc
ne ajută să inspirăm adânc și să expirăm
să continuăm să avem grijă
de frânturile noastre materiale și spirituale
să alergăm cu viteză după frânturi de lucruri
să încercăm să multiplicăm
frânturile de satisfacție și fericire.

Firesc

Sunt mai vie ca niciodată... Totul în mine zvâcnește... Din neuroni ies scîntei ca de la sudarea a două bucăți de fier. Partea stîngă a trupului meu se convinge încontinuu că dintr-un moment în altul
ceva o să sară din piept. Întreg pieptul e devorat de colții unei senzații inexplicabile. Dărâmiturile unei clădiri impunătoare imi apasă respirația accelerată și nu mai înțeleg de ce edificiul neavariat a căzut peste mine și de ce pe chipul meu obosit nu a apărut nicio zgârâietură. Or în tâmplăria unui tâmplar nu s-a întîmplat o întîmplare, sunt mai vie ca niciodată și asta pentru că „tot ce am în mine se datorează suferinței”.

Abajur

Deschid încet pleoapele lui Morfeu
și ochii mei de pisică luminează întunericul palid
Mieun la ușa necunoscutului stăpân
ca fantoma din castel, tânjind după locatari noi
Mustățile mi-au încărunțit de atâta așteptare
blana s-a congelat
pupilele încep să se contracte,
dar mai deslușesc zăvorul,
continui să mieun într-o lume surdă,
să mai aștept o toamnă,
în care să-mi găsesc o nișă a mea
un locsor cald si uscat
Un scârțâit diabolic împinge fierul secular,
intru încâlcindu-mă în proprii pași
și coada mea zbârlită se agață
de pânzele Creatorului păianjen.
Mă strecor hoțește printre odăile nude
și într-una din ele mă lovesc de o lumină.
Într-o clipă solidul se transformă în lichid
întrebarea într-un răspuns.
Un abajur incandescent pe o masa de ceară
îmi arăta drumul prin întuneric
Si-atunci vedeam clar și limpede
ca chipul lui Narcis oglindit in apă
Că universul se află in mâina mea dreaptă.

Şoapte fantasmagorice

Vino cu mine-n liniștea nopții
Respiră-mi oxigenul
Imortalizează-mi privirea
Și eu voi prinde fluturi nocturni
cu aripi de cer și culori de stea

Vino cu mine...
Încearcă să miroși cu aerul meu
Și să privești tabloul cu ochii mei
Vei vedea că noaptea e la fel de sublimă
ca și ziua în care mi-ai spus că sunt frumoasă

Vino cu mine...
Lasă-ți mâina ta în mâina mea
Și hai să ne contopim în acest vers

Vino cu mine...
Și peste noi au să curgă nori
cu figurine de nea...

Pustiu...

E iarăși pustiu… simt din nou această secetă în răsuflarea-mi obosită, soarele apune-n ochii mei, cerul se-ntunecă, începe să plouă cu săgeți de foc, fulgeră, tună, scapără, pămîntul se rupe în mii de bucăți inegale de molima si razboi.
Mă sufoc în mijlocul pămîntului ca în mijlocul unui incendiu din pădurile tropicale, nori de fum îmi cuprind trupul muribund și deasupra mea plutesc roiuri de muște căpcăune, care îmi vînează carnea clocotită.
Mă zbat în brațele lor vînjoase și strig, dar nu mă mai aude nimeni. Tropicalele sunt prea departe, eu – prea aproape de finiș în cursa pe distanță scurtă a vieții – veșnica alergare după moarte. Cer cu disperare ajutor intr-o lume surdă și nu-mi mai ajung puteri să sfințesc locul, nici ploile nu mai vin sa-mi ude creștetul desfrunzit, nici ochii nu mai scot șuvoaie de singe.
Înseamnă într-adevăr că-i pustiu… or, deșertul Sahara nu e singurul care trăiește greutatea caravanelor, nici arșița dogorîtoare, nimic… straniu, însă ramurile de bananier nu contenesc să sară într-un dans sălbatic de le iese foc din călcîie, portocalele și nucile de cocos rămîn mai departe să se coacă într-o plăcintă mare de fructe, muștele nu se tem de fierbințeală, ele inaintează în zăpușeala continentului și-mi mîngîie pieptul gol și însîngerat. Ce senzații ciudate! Chiar nu pot face nimic pentru a opri moartea ?
De ce nu m-ajută nimeni? Unde sunt toți cînd am nevoie de ei? Unde e Dumnezeu? Daca e Atot puternic de ce nu oprește calvarul pe care-l trăiesc?
Te rog, Doamne, ajută-mă, ia de pe mine focul acesta istovitor și insectele astea jegoase! Te rog…!!!
Din ochii mei secați erupe o lava de lacrimi cristaline, cu picioarele-mi transformate în stîrvuri îngenunchez domol ca-n fața unui altar și în clipa asta letală îmi dau seama că a venit timpul sa-mi ispășesc păcatele (...)
Eram gata s-o admir pe Doamna cu Coasă, cînd cerul aidoma unui geam spart de-o minge jucăușă s-a sfărîmat în panglici multicolore de ploaie.
Și…treptat, bananierii își încetau jocul săltăreț, plăcinta de fructe scotea aburi de fum pe plita pădurii carbonizate, herniile, ude pînă la piele, o luaseră la goană în căutarea a noi oameni, a noi destine…
Pustiu și secătuit e locul… pe care nu-l udăm cu lacrimi de ajutor și de mulțumire, de tristețe și de bucurie; pustii și goi fiecare dintre noi, cînd nu ne dăm seama de sensul acestora, pustie lumea fără dragoste și fără Dumnezeu…