Minune

Viața e ca și când conduci noaptea. Farurile bat 100-200m, nu vezi altecva decât drumul, însă îți este de ajuns să ajungi unde vrei. Important este să urmezi farurile până la capăt fără ca să îți curmi predestinația. Așa făceam întotdeauna... până înt-o zi, când încântată de traiectoria pe care o parcurgeam cu 180km/h am ieșit de pe carosabil.
Numai țin minte aproape nimic din acea clipă. Știu doar că o celulă din conștientul meu percepuse o lumină stranie ce se răspândea în jur. Ciudat lucru, dar pentru întâia oară trupul meu greoi se transformă înr-un gaz inert. Particule de toate culorile pluteau rătăcitor în atmosferă până se izbeau de două mâini luminate de puterea cerului. Rând pe rînd toate se concentrară în acea aură celestă și ma trezi-i într-un pat albit de cearșafuri curate, de îngeri divini ce vegheau la capul meu bolnav. Am închis ochii pe-o clipă ca atunci cînd îi deschid să-L văd în fața mea pe cel care s-a jertfit pentru omenire, iar El să se uite în ochii mei seci, adeseori orbiți de disperare, de înfrângeri imaginare. Ce rușine mi-a fost! Nu găsem puteri sa-mi rețin lacrimile, însă abia atunci îmi dădeam seama de adevărata lor tentativă de a-mi reabilita sufletul.
Isus mă privi printre cristale și-mi spuse: "Plângi fato, plîngi, fericiți sunt cei ce plîng căci aceia se vor mîngâia"
Aceste cuvinte au dat frâu unor emoții covârșitoare. Îmbătată de ele, am întins mîinile spre El, și într-o clipă am simțit cea mai caldă îmbrățișare din viața unui om.
Tot de ce aveam nevoie era un control. Am fost la clinica Domnului pentru un control de rutină și am constatat că sunt bolnavă. Când Domnul mi-a măsurat tensiunea, am remarcat că tandrețea mea era foarte scăzută. Când mi-a verificat temperatura, termometrul indica 40 de grade anxietate. Am făcut și o electrocardiogramă, iar diagnosticul a fost acela că am nevoie de câteva transfuzii de iubire. Din cauza că arterele mele erau astupate de solitudine și amărăciune nu mai puteau iriga inima mea goală. Domnul mi-a mai descoperit o miopie datorită faptului că nu puteam să văd dincolo de aspectele negative ale aproapelui meu.
Când i-am spus că urechile mele au asuzit, El a constatat că am neglijat să ascult vocea sa și avea dreptate. neglijasem părinții, prietenii, rănisem atâtea inimi, și totuși, meritam o a doua șansă, trebuia să regăsesc timpul pierdut și-atunci am zis: "Doamne, iartă-mă te rog, căci ne-ai învățat să cerem ca să ni se dea și să iertăm pentru a fi iertați".
Isus mi-a zâmbit și nu mi-a răspuns nimic.
Mă trezi-i din nou... de astă dată într-un pat de spital, cu cearșafuri la fel de curate, cu aceeași îngeri veghindu-mă. Când am deschis pleoapele părinții mei se-necau într-o ocean de lacrimi. Tata și-a făcut semnul crucii, mama a îngenuncheat în fața patului ca în fața unui altar. Cuvintele își pierduseră sensul, o rugăciune tremurândă nu putea să redea minunea produsă...
Brațe puternice și inimi palpitând m-au făcut să simt aceeași căldură care mă învăluise cu câteva ore în urmă. Aveam senzația că mă mai aflu în sînul Domnului pentru că, de fapt, m-am aflat acolo tot timpul, într-un rai coborât pe pământ, o câmpie virgină pictată cu flori, un sol fertil scăldat de cele mai luminoase raze, și peste toate - două înveșnicesc și eternizează...