Pustiu...

E iarăși pustiu… simt din nou această secetă în răsuflarea-mi obosită, soarele apune-n ochii mei, cerul se-ntunecă, începe să plouă cu săgeți de foc, fulgeră, tună, scapără, pămîntul se rupe în mii de bucăți inegale de molima si razboi.
Mă sufoc în mijlocul pămîntului ca în mijlocul unui incendiu din pădurile tropicale, nori de fum îmi cuprind trupul muribund și deasupra mea plutesc roiuri de muște căpcăune, care îmi vînează carnea clocotită.
Mă zbat în brațele lor vînjoase și strig, dar nu mă mai aude nimeni. Tropicalele sunt prea departe, eu – prea aproape de finiș în cursa pe distanță scurtă a vieții – veșnica alergare după moarte. Cer cu disperare ajutor intr-o lume surdă și nu-mi mai ajung puteri să sfințesc locul, nici ploile nu mai vin sa-mi ude creștetul desfrunzit, nici ochii nu mai scot șuvoaie de singe.
Înseamnă într-adevăr că-i pustiu… or, deșertul Sahara nu e singurul care trăiește greutatea caravanelor, nici arșița dogorîtoare, nimic… straniu, însă ramurile de bananier nu contenesc să sară într-un dans sălbatic de le iese foc din călcîie, portocalele și nucile de cocos rămîn mai departe să se coacă într-o plăcintă mare de fructe, muștele nu se tem de fierbințeală, ele inaintează în zăpușeala continentului și-mi mîngîie pieptul gol și însîngerat. Ce senzații ciudate! Chiar nu pot face nimic pentru a opri moartea ?
De ce nu m-ajută nimeni? Unde sunt toți cînd am nevoie de ei? Unde e Dumnezeu? Daca e Atot puternic de ce nu oprește calvarul pe care-l trăiesc?
Te rog, Doamne, ajută-mă, ia de pe mine focul acesta istovitor și insectele astea jegoase! Te rog…!!!
Din ochii mei secați erupe o lava de lacrimi cristaline, cu picioarele-mi transformate în stîrvuri îngenunchez domol ca-n fața unui altar și în clipa asta letală îmi dau seama că a venit timpul sa-mi ispășesc păcatele (...)
Eram gata s-o admir pe Doamna cu Coasă, cînd cerul aidoma unui geam spart de-o minge jucăușă s-a sfărîmat în panglici multicolore de ploaie.
Și…treptat, bananierii își încetau jocul săltăreț, plăcinta de fructe scotea aburi de fum pe plita pădurii carbonizate, herniile, ude pînă la piele, o luaseră la goană în căutarea a noi oameni, a noi destine…
Pustiu și secătuit e locul… pe care nu-l udăm cu lacrimi de ajutor și de mulțumire, de tristețe și de bucurie; pustii și goi fiecare dintre noi, cînd nu ne dăm seama de sensul acestora, pustie lumea fără dragoste și fără Dumnezeu…